Published On: joi, Feb 14th, 2013

Reţeta succesului – comedia poliţistă

Share This
Tags

Cu regret o spun, încă o dată s-a dovedit că succesul financiar are rareori legătură cu superlativul artistic. Cu senzaţia asta am plecat de la premiera piesei „Papagaliţa şi curcanul”, noua producţie a Teatrului „Maria Filotti”, aplaudată minute în şir de un public pestriţ. Adică, de acel public fără de care teatrele din orice colţ al lumii n-ar putea să supravieţuiască. Scrisă de regretatul dramaturg, actor şi regizor francez Robert Thomas, piesa respectă tiparul farselor poliţiste cu care autorul şi-a obişnuit publicul de-a lungul întregii sale cariere artistice. Cu toate astea, „Papagaliţa şi curcanul” nu se ridică la nivelul celeilalte creaţii thomas-iene puse în scenă la Brăila tot de regizorul Radu Nichifor, „8 femei”. Cum era de aşteptat, publicul a gustat din plin amestecul zgomotos de divertisment bulevardier şi intrigă poliţistă din acest nou punct de reper al stagiunii teatrale 2013. Un birou notarial parizian îşi deschide larg uşile pentru curioşii interesaţi să dezlege odată cu personajele misterul unor crime cu autor greu de ghicit, ceea ce face ca tensiunea publicului să fie menţinută la un nivel suficient de ridicat pe parcursul celor două ore de spectacol. Replici amuzante, uneori chiar savuroase, detensionează atmosfera căutat-sumbră în care se desfăşoară investigaţiile unui poliţist care seamănă, pe alocuri, cu detectivul imortalizat de celebrul Peter Falk. Actorul Marcel Turcoianu, interpretul „curcanului” Grandin, şi regizorul Radu Nichifor ar fi trebuit să opteze pentru un personaj inedit care să nu poarte un trenci ponosit, marcă înregistrată „Colombo”, şi care să nu împrumute aerul de mahala degajat de popularul locotenent de poliţie american. „Papagaliţa” e telefonista limbută a notarului Rocher, jucată cam strident de Monica Zugravu-Ivaşcu, în nota ţaţelor cu care pare că s-a obişnuit pe scena Teatrului „Maria Filotti”. Elena Andron face eforturi ca să prindă din urmă personajul soţiei de notar infidele, iar Adrian Ştefan are tendinţa să universalizeze un melanj autohton de  Ghiţă Pristanda cu Nae Ipingescu. Aştept mai multă creativitate şi mai puţin patos de la tânăra generaţie de actori. Valentin Terente îşi urmează cuminte, poate prea cuminte, personajul, în timp ce Adrian Iacov dezamăgeşte de-a dreptul într-un rol care ar trebui să nu aibă ca unic punct de atracţie scena de luptă din finalul piesei. Din fericire, tânăra absolventă de teatru Narcisa Novac  n-a ratat-o pe Virginie Renoire, uşuratica dactilografă a maestrului Rocher, tuşele ei personale încadrându-se în limite rezonabile şi lăsând impresia că potenţialul e mai mare decât performanţa reuşită. În fine, aplauzele mele s-au îndreptat mai ales spre izbutitul exerciţiu actoricesc al Ramonei Gângă, singura care menţine ridicată ştacheta profesionalismului, inspirat distribuită de Radu Nichifor în rolul fetei bătrâne şi arţăgoase care conturează personajul secretarei notarului Rocher. Dincolo  de aceste consideraţii personale, spectatorul din mine a sesizat apetitul concetăţenilor mei pentru producţiile teatrale burleşti. Pentru mine, ăsta nu e chiar un motiv serios de îngrijorare, dimpotrivă. Atâta vreme cât teatrul e zguduit de aplauze, teatrul n-o să moară de foame. Şi, lipsit de perspectiva înspăimântătoare a inaniţiei, o să ne regaleze  şi pe viitor, din când în când, cu bani puţini şi eforturi mari, cu spectacole care fac istorie nu la casa de bilete, ci în arhivele noastre culturalo-sentimentale.

MARIUS BEŞCHEA

Comentarii

comentariu

About the Author

-