Published On: joi, Dec 27th, 2012

Şi lumină se făcu…

Share This
Tags

În sfârşit, ne-am luminat! Acordul de pace între Băsescu şi Ponta nu e opera semnatarilor lui, probabil că tocmai de aceea mi se părea şi mie neverosimil. Cineva a avut grijă să răspândească prin târg zvonul că pacea de la Cotroceni le-a fost impusă beligeranţilor politici din teatrul de război de pe Dâmboviţa. Cin’ să fie, cin’ să fie răspândacul?… Devine tot mai limpede că, după atât tam-tam făcut de presă, nici lui Ponta şi nici lui Băsescu, ambiţioşi din născare, nu le vine prea bine să pice de fraieri în faţa propriilor lor admiratori şi susţinători. Un acord este o sumă de compromisuri între părţile care se angajează să conlucreze într-un fel sau altul, fără să-şi pună reciproc beţe-n roate. Cum românii trăiesc un intens război politic declanşat de Băsescu acum vreo opt ani, nimeni nu mai e dispus, ca să nu zic predispus, să apeleze la calm, la înţelegere, la raţiune. Am ajuns în stadiul de „care-pe-care”, iar vina îi aparţine în exclusivitate lui Băsescu Traian, un om de care România n-ar fi trebuit să aibă parte niciodată. Radicalismul ne caracterizează acum în cel mai înalt grad şi tocmai de aceea mirosul de sânge a început să ne placă. Animalul de Băsescu a trezit animalul din noi şi, uite-aşa, am ajuns să ne detestăm unii pe alţii, să ne împroşcăm reciproc cu noroi şi, în general, să condamnăm cu mânie, in corpore, orice tentativă de revenire la normalitate. Criticile sunt îndreptate întotdeauna spre alţii, autocritica a dispărut, iraţionalul a devenit noua noastră normalitate. În condiţiile astea, cine ar mai putea să vorbească de pace fără să fie huiduit cu repetiţie şi ridiculizat cu fervoare?!… Este exact motivul pentru care opiniei publice i s-a dat satisfacţie aducându-i-se la cunoştinţă, pe căile obişnuite şi eficiente ale zvonisticii, că Băsescu şi Ponta n-au îngropat securea răzbelului de bunăvoie. Amândoi au fost de acord să semneze tratatul de pace între Cotroceni şi Victoria, amândoi au fost de acord să facă public documentul, amândoi au fost de acord să răspândească discret zvonul că împăcarea lor formală este un act forţat. Forţat de cine?… De inamicul public „number one”, fostul ambasador Mark Gitenstein. Odată lansată în presă această şopârlă, opinia publică şi-a (re)venit în fire – băsiştii nu-şi mai acuză de capitulare idolul, antibăsiştii nu-l mai înjură pe Ponta şi toată lumea îl blestemă, la unison, pe graţiosul ambasador Ţucalănştain. Convenabil, nu-i aşa??… Dincolo de tot jocul ăsta de imagine, rămâne totuşi sâmburele de adevăr care explică intervenţiile aparent nesăbuite ale lui Băsescu în campania electorală din noiembrie. Fiecare ieşire publică a impostorului de la Cotroceni făcea deliciul presei şi aducea groaza în rândurile şi aşa rarefiate ale PDL-ului. Un atac la Ponta şi la Antonescu însemna un procent în minus pentru PDL la scrutinul din 9 decembrie, dar nimeni n-a înţeles, la vremea aceea, că lui Băsescu, un campion al egoismului şi al nerecunoştinţei, puţin îi pasă de PDL şi de oamenii care l-au susţinut la greu. Băsescu Traian, fiinţă total lipsită de caracter, îşi sacrifica partidul doar ca să-şi scape propria piele. Jurându-se public că n-o să-l desemneze premier pe Ponta încă o dată, Băsnocchio ştia foarte bine că face un mare pocinog PDL-ului, dar ştia la fel de bine că o să forţeze apariţia unei mâini providenţiale care să-i asigure doi ani de liniştită domnie la Cotroceni, ultimii doi ani ai unui ruşinos mandat de preşedinte. Ambasadorul Vitănştain a înţeles jocul lui Băsescu şi, ca de atâtea alte dăţi, i-a întins o copită de ajutor. A scris cu mânuţa lui providenţială acordul de colaborare între guvern şi preşedinţie, a dat documentul la tradus şi, odată redactat în limba română, l-a pus sub nasurile beligeranţilor împreună cu stiloul aferent. Ăsta a fost otrăvitul cadou de despărţire pe care ambasadorul Americii l-a făcut băsiştilor şi antibăsiştilor, deopotrivă. Apoi, cu gândul la Roşia Montană şi la gazele de şist, a plecat spre ţara lui dragă, cu care draga mea ţară are un înrobitor parteneriat strategic. În urma ambasadorului, România a rămas şi mai confuză decât era, Băsescu a primit încă doi ani la Cotroceni şi nu la Jilava, Ponta şi-a schimbat cheile de la Palatul Victoria dintr-un buzunar într-altul, Antonescu a aflat că o s-ajungă preşedinte abia în 2014, iar PDL-ul a constatat cât de recunoscător îi e Băsescu partidului care l-a ajutat la ananghie. Niciodată Ion Iliescu n-a procedat cu PSD-ul aşa cum nedemn se poartă Băsnocchio cu PDL-ul. Aşa cum n-a ştiut niciodată să fie un bun preşedinte de stat, sau un bun ministru, ori un bun primar, Băsescu Traian n-a ştiut să fie nici măcar un bun lider pentru propriul său partid. N-a construit niciodată nimic, realizările lui sunt doar un şir nesfărşit de trădări, egoisme, fanfaronade, minciuni şi răzbunări. PDL-ul este obligat să renunţe la Băsescu dacă vrea cu adevărat să supravieţuiască politic. Ar fi un act de curaj extrem, dar fără acest sacrificiu ritual PDL-ul riscă să nu mai fie nici măcar ce era pe vremea lui Petrică Roman.

Comentarii

comentariu

About the Author

-