Published On: vin, Oct 12th, 2012

„Cheek to cheek” – simfonia mediocrităţii

Share This
Tags

Culmea ironiei! M-am dus la teatru şi, spre surprinderea mea, n-am asistat la un spectacol dramatic, ci la unul muzical – o simfonie a mediocrităţii. Atât de bine e scrisă drama suedezului Jonas Gardell, încât am avut senzaţia că o pot savura fie şi numai ascultând-o. Dacă la impresia asta mai adaugi şi o trupă de actori potriviţi condusă de o minte isteaţă de regizor, obţii excepţionalul spectacol „Cheek to cheek” jucat la Teatrul „Maria Filotti” în a doua zi a festivalului „Zile şi nopţi de teatru la Brăila”. Va fi, cu siguranţă, unul dintre punctele de atracţie ale stagiunii 2012-2013. E o poveste tristă, chiar tragică, presărată cu oaze de umor de bună calitate. Un bărbat şi o femeie, amândoi trecuţi de prima tinereţe, ajung să se cunoască prin intermediul rubricii „matrimoniale” din ziarul local. El, Ragnar, holtei cvasitomnatic şi cabotin cu acte în regulă, îşi câştigă pâinea şi bruma de admiratori prin cabarete de mâna a treia, îmbrăcând rochii din voal sau cu paiete, purtând peruci blonde coafate a la Marilyn Monroe, cântând şlagărele de succes ale Judy-ei Garland şi ale Edith-ei Piaf, spunând bancuri deocheate şi debitând graţioase platitudini. Ea, Margareta, antreprenor de pompe funebre, fanată şi supraponderală, nemăritată, urâţică şi mirosind a formol, îşi trăieşte viaţa printre cadavre îmbălsămate, evadările ei limitându-se la cumpărături din raionul de cosmetice de la hipermarket, la cursurile de step şi, din când în când, la vizitele făcute colegei ei, Erika. Aşadar, două vieţi lâncede, cu satisfacţii meschine şi facile, în spatele cărora se ascund frustrări dureroase şi, mai cu seamă, o înspăimântătoare singurătate. Întâlnirea între cele două personaje e o adevărată ciocnire, Ragnar şocând-o pe Margareta prin purtările lui crude care merg, într-un final, până la viol. Dacă pentru o femeie normală agresiunea sexuală poate fi un blestem, pentru Margareta este o binecuvântare. Se simte mai tânără, mai atrăgătoare, mai femeie. Şi, drept urmare, îşi închipuie că s-a îndrăgostit de agresorul ei, aventura lor devenind pentru ea paiul de care se agaţă orice muritor condamnat la înec. La rândul lui, Ragnar, obişnuit cu tradiţionalele lui cuceriri amoroase, descoperă cu surprindere în Margareta, la sugestia ei, câinele credincios care ar putea să-i urle pe mormânt. O surpriză care începe să-l aducă mai des pe la firma de pompe funebre a cvadragenarei lui admiratoare. Ajung chiar să se şi îmbrăţişeze tandru şi să danseze strâns lipiţi unul de celălalt pe muzica suavă a lui Billie Holiday. Ragnar, sincer stânjenit, cere iertare pentru viol, ceea ce în urechile Margaretei sună ca o petardă. Dar ea trece pe lângă această ofensă neintenţionată ca şi pe lângă jignirile lui voluntare, trecute ori viitoare, căci legătura ei cu Ragnar pare că s-a transformat într-un soi de dependenţă reciprocă. Nici nu mai ştii cine de cine se agaţă, nu poţi să mai faci distincţie între pai şi înecat. Singurătatea îi contopeşte într-o uriaşă minciună din care amândoi se hrănesc cu voluptate. Dar totul are un sfârşit, chiar şi minciuna. Ragnar, ajuns la capătul toleranţei faţă de el însuşi, îşi pune în aplicare visul – sinuciderea cu public. În faţa spectatorilor din cabaret îşi taie venele, un ultim gest de cabotin care-i va marca ingrata carieră şi dincolo de mormânt. Cu ultimele puteri, Ragnar se târăşte până la salonul mortuar al Margaretei, unde îşi dă obştescul sfârşit îngânând aceeaşi propoziţie pe care o rostea cu obstinaţie ori de câte ori avea ocazia, pătruns fiind de propria lui creaţie – „Nevoia noastră de mângâiere este infinită.”

„Cheek to cheek” e, fără îndoială, un fabulos recital actoricesc al Lilianei Ghiţă şi al lui Dorin Zachei. Fac un cuplu formidabil şi memorabil, îndemnându-te parcă să le revezi spectacolul. În ciuda aparenţelor, nici celelalte roluri nu sunt chiar neglijabile. Pe Emilia Mocanu n-ai cum s-o treci cu vederea când o interpretează pe Angela, actriţa alcoolică şi ratată care trăieşte în preajma lui Ragnar. Nu ştiu cum face, dar izbuteşte să-şi ridice personajul la un nivel la care poate nici creatorul lui nu şi l-a închipuit. Silvia Tariq e suficient de vizibilă în rolul Erika, cu tuşe bine cântărite şi fără apendice inutile. La fel şi Corina Borş, în rolul ei destul de marginal. Monica Zugravu-Ivaşcu, Claudia Bratu şi Cătălina Nedelea îşi fac şi ele datoria, curat şi profesionist, în cele trei roluri episodice care marchează fericit pauzele comice ale dramei. În fine, Emilian Oprea dovedeşte că nimic nu e prea mic pentru el, rolul regizorului Hakan punându-i în valoare talentul la fel ca oricare alt personaj interpretat de vreo câţiva ani încoace. Am o menţiune specială pentru extravaganta costumaţie a lui Dorin Zachei, bine gândită şi realizată, la fel ca întreaga scenografie a lui Cristian Marin. De asemenea, o notă de 10+ pentru bunul-gust în alegerea fragmentelor muzicale, perle de jazz interbelic. Când mă gândesc că toate detaliile astea au stat în mâna unei tinere regizoare fără prea multă experienţă, mă apucă admiraţia. Alexandra Popescu va avea un viitor strălucit în teatru, ori n-o să aibă niciunul. Duceţi-vă să-i vedeţi creaţia, aveţi o stagiune întreagă la dispoziţie. Îmi veţi da dreptate.

MARIUS BEŞCHEA

Comentarii

comentariu

About the Author

-