Published On: joi, Sep 13th, 2012

Trei zile la Teatrul „Maria Filotti” – Naşterea unei tragedii

Share This
Tags

Cine pătrunde în măruntaiele teatrului uită drumul de întoarcere. Acolo, în teatrul fără public, fierb viitoarele spectacole. La foc mic sau nu, cu capac sau fără. Regizorul, actorii, scenograful, compozitorul, recuziterii – toţi se adună în aceeaşi oală şi fiecare lasă înăuntru gustul propriei lui personalităţi. Dacă ţi se oferă privilegiul de a asista la „gătitul” unei piese de teatru, atunci e sigur că aromele din oală se vor insinua, pe căi neştiute, în mintea şi în sufletul tău. Acolo se vor transforma în amintiri trainice, ca acelea dobândite printr-o experienţă unică. Un astfel de privilegiu am avut şi eu, graţie regizorului Sorin Militaru şi colectivului de actori care dă viaţă piesei „Sandros”, o mică perlă din dramaturgia scriitoarei maghiare Katalin Thuroczy. Personajele, deşi sunt aduse de autoare direct din antichitate, nu sunt deloc exponentele unei clasice tragedii greceşti. Regina Hecuba cu cele două fiice ale sale, Cassandra şi Polyxena, şi cu cele două nurori, Andromaca şi Elena, sunt piesele de rezistenţă ale acestei remarcabile tragedii. Pe lângă ele, ca singur bărbat într-o casă plină de femei, trăieşte Sandros, un tânăr cu minte de copil. Tabloul, aproape în exclusivitate feminin, e întregit de Penthesilea, regina amazoanelor. Atâtea femei strânse la un loc l-ar face curios pe orice bărbat. Deci, şi pe mine. Tocmai de aceea am încercat să-mi ascut simţurile şi să pătrund în misterioasa lume a teatrului de dincolo de teatru. Aşa am ajuns să gust ferocitatea feminină la ea acasă. Adică, într-o pivniţă care ţine loc de casă şi unde se desfăşoară toată acţiunea piesei. Dincolo de zidurile încăperii de sub pământ, afară, sub cerul liber, bărbaţi nevăzuţi se măcelăresc între ei de o veşnicie. Căci zece ani sunt o eternitate. Pe feţele femeilor se citeşte atât tragedia mamelor, soţiilor şi surorilor cu fii, soţi şi fraţi plecaţi la război, cât şi drama lor personală, a femeilor silite să convieţuiască într-un spaţiu din care lipsesc bărbaţii. Acolo, în pivniţă, e un alt război. Al femeilor. La fel de necruţător ca şi cel de afară. Mă uit la Andromaca. O ascult cu atenţie. Vocea Cristinei Drăghici are un timbru superb. Glasul perfect. Nici n-ai zice că actriţa are abia 26 de ani şi că e proaspătă absolventă a UNATC-ului. Parcă n-ar fi la debut. Personajul ei emană o duritate de femeie aflată în pragul androfobiei. La un moment dat, Andromaca povesteşte o scenă de dragoste între ea şi soţul ei, Hector. „Dragoste” nu e cuvântul cel mai potrivit, „copulaţie brutală” exprimă realitatea mult mai bine. Pe chipul Andromacăi se citeşte dezgustul pentru bărbaţi. Mă rog, pentru masculi. La polul opus o văd pe Cassandra, un personaj delicat şi debil, de la care trebuie să te aştepţi la surprize. Crizele ei de vizionarism seamănă cu accesele de epilepsie, iar apucăturile ei sunt mai degrabă animalice, decât omeneşti. Ea nu se spală niciodată şi întotdeauna doarme sub pat. Lăcrămioara Moscaliuc îi dă viaţă cât se poate de remarcabil. Actriţa Teatrului de Stat din Constanţa mi s-a autodefinit lapidar – „Un om simplu, complice la viziuni”. Când o văd jucând-o pe Cassandra, mai că-mi vine să-i dau dreptate. Într-o pauză, mi-a spus că are în palmares un premiu de interpretare, câştigat pentru rolul Eva din „Inimi cicatrizate”. Mi-a venit s-o întreb – „Şi următorul?” Mi-am ţinut gura, doar mă aflam în faţa Cassandrei. Probabil că ştie ea ceva despre propriul ei viitor… Claudia Bratu răsfoieşte textul piesei. Face din Polyxena, sora Cassandrei, un personaj ingenuu, plin de farmec. Inocenţa în persoană. Asta până la primul conflict. Cearta ei cu Andromaca scoate la iveală aceeaşi agresivitate care le caracterizează şi pe celelalte femei din pivniţă. Au şi ele propriul lor război. Plus războiul cu regizorul. Sorin Militaru e pretenţios, are de apărat un nume. Din ce în ce mai răsunător, atât în ţară, cât şi peste hotare… Se solicită o pauză. Ţigări, suc, apă plată. Glume, multe glume… Se reia repetiţia. Cu mai multă vervă, cu mai puţine indicaţii regizorale. Amănuntele sunt trecute cu vederea. Deocamdată. „Toate la timpul lor”, mă lămureşte Sorin Militaru. Îl ascult cu o singură ureche. Cealaltă e preocupată de Sandros, tânărul orfan cu judecată şi purtări infantile. Un rol delicat şi complex, susţinut minunat de actorul Dorin C. Zachei de la Teatrul de Nord din Satu Mare. Într-un moment de relaxare, mă întreb cum s-o simţi ardeleanul ăsta printre regăţeni. Nu apuc să-mi răspund. Ardeleanul îi spune regizorului – „Am o idee”. Apoi, explică ce i-a trecut prin minte. Toată lumea ascultă. Sorin Militaru decide – „Bună idee, dar nu la scena asta. O s-o folosim mai târziu.” Ardeleanul conchide – „De-asta am eu idei, ca să le taie regizorul.” Nu sunt la prima experienţă comună. Bebe Zachei a jucat şi în „Portugal”, o altă piesă pusă în scenă de Sorin Militaru. Printre picături, aflu că ardeleanul nostru a făcut şi puţin film – un rol în pelicula lui Marian Crişan, „Morgen”. Şi, pe deasupra, mai scrie şi poezii. „Neliniştile lui Zache”. Cum aşa, ardelenii au şi nelinişti?… N-ai zice. Nelinişti are şi Sandros. Strânge de pe frontul de-afară tot ce crede că i-ar putea folosi vreodată. Haine pentru părinţii lui morţi, ciocolată pentru Elena din Troia, jucării pentru sine. Multe jucării. Toate sunt arme, jucăriile războiului. Tânărul Sandros bravează – „Am omorât o sută de soldaţi.” Nimeni nu-l crede. Dorin C. Zachei joacă atât de convingător, încât sunt sigur că nici spectatorii n-o să-l creadă. Pe Sandros nu-l poţi lua în serios nici măcar când îi declară Elenei că o vrea de nevastă. Refuzul femeii e o promisiune deşartă – o să-l ia de bărbat peste zece ani. Duioşie aproape maternă. Cu greu cred că s-ar fi găsit o actriţă mai potrivită pentru personajul Elena din Troia. Emilia Mocanu pare ea însăşi o Elenă. Seducătoare, aşa cum îi stă bine unei femei pentru nurii căreia bărbaţii sunt în stare să pună mâna pe arme. În piesă e personajul frivol, muierea. Dezinvoltă, acidă, periculoasă. Elena e coşmarul viu al oricărei soacre, fie ea şi Hecuba. Cu toate astea, regina e şefa clanului de femei din pivniţă. Hecuba dă ordine în casă, atunci când nu doarme. Ea le domină pe toate celelalte femei, fie că-i sunt fiice, fie că-i sunt nurori. Silvia Tariq şi Liliana Ghiţă o interpretează alternativ pe Hecuba. Două opţiuni regizorale interesante. Fiindcă n-am apucat să le văd pe amândouă, criticul din mine îşi rezervă dreptul de a le comenta, comparativ, abia în stagiune… Nici nu-mi dau seama cum au trecut deja două zile de repetiţii. În a treia, mi-am propus să stau cu ochii, dar mai ales cu urechile pe Vlaicu Golcea. Un compozitor de excepţie. Nu mai cântă jazz la contrabasul lui vrăjit, dar face minunate ilustraţii muzicale pentru teatru şi film. În vreme ce actorii îşi văd de treabă, regizorul şi compozitorul intră în rezonanţă. „Vreau ceva straniu aici”, cere Sorin Militaru. Vlaicu Golcea îi oferă o variantă stranie. OK. E pur şi simplu fascinant să asişti la naşterea fondului muzical. Fragmentele sonore se succed îmbietor, pe alocuri acoperă jocul actorilor. Ambianţa războiului îţi intră în oase… Indicaţii regizorale – „Intraţi în scenă impetuos, nu ca şi cum n-aţi vrea să deranjaţi bombele”. Râsete. Pauză cu ţigări şi cu băuturi inocente. Se reia cu mai mult aplomb, împreună cu Mihaela Trofimov. Ea este Penthesilea, regina amazoanelor. Ţine în mână sacul cu resturile omeneşti ale lui Hector, soţul Andromacăi. Dacă aşa arătau amazoanele, îmi pare rău că m-am născut atât de târziu. Poate că Mihaela chiar se trage din neamul lor… Se încearcă trăinicia unei sticle, să nu cumva să se spargă când e aruncată pe jos. Sticla rezistă. Victorie! Regizorul o bagă pe Hecuba în lada lui Sandros. Operaţiunea nu e simplă. Cu puţină teamă şi cu niţel efort, Hecuba izbuteşte să intre în ladă. E un succes chiar şi ieşitul de acolo. Urmează o scenă în care Andromaca trebuie s-o pălmuiască pe Elena. Prima tentativă se soldează cu o palmă aproape autentică. Nu e bine. Doare. Se exersează până când, exasperat, regizorul pune capăt răfuielii. Vrea să se ocupe de fragmentul în care Sandros le scrie părinţilor lui morţi. Degetul Cassandrei conturează graţios, prin aerul din pivniţă, literă cu literă, numele bărbatului-copil. Vlaicu Golcea se implică muzical în scenă. Scrisoarea ia forma unui avion de hârtie care se încăpăţânează să nu zboare. Nu-i nimic, până la premieră sigur o să înveţe să dea din aripi. Scena e teribil de înduioşătoare. Nu la fel de emoţionantă e şi despărţirea mea de regizor şi de colectivul de actori. Se lasă doar cu regrete din partea mea. Regretul că nu sunt regizor. Regretul că n-am cum să fiu actor. Vă mulţumesc că mă acceptaţi ca simplu cronicar. Şi, mai cu seamă, mulţumesc stării mele constante de umil spectator. Abia aştept premiera.

Marius Beşchea

Comentarii

comentariu

About the Author

-