Published On: mar, Aug 7th, 2012

Un septuagenar allegro vivace

Share This
Tags

-Actorul brăilean Bujor Măcrin la 70 de ani-

Marius Beşchea: Anul ăsta aţi împlinit 70 de ani. La mulţi ani! De cât timp jucaţi pe scenă?

Bujor Măcrin: De multă vreme. Am început să joc în 1963. La Teatrul Naţional, în al doilea an de facultate, am primit un rol în „Întâlnire cu îngerul”, de Sidonia Drăguşanu, o comedie. Jucam alături de Irina Răchiţeanu, Geo Barton, Simona Bondoc, Draga Olteanu. Scena mea era cu Irina Răchiţeanu, eram un puşti, Remus, care se îndrăgostea de ea. Al doilea rol, tot în timpul facultăţii, a fost „băiatul cu bagaje” în piesa „Euridice”. Acolo jucam cu Marcela Rusu, Cristea Avram, Aurel Manolescu, actori mari de tot. Apoi, când am terminat facultatea, în 1966, m-am angajat la Brăila.

Marius Beşchea: Ce diferenţă e între actorul de teatru şi cel de film?

Bujor Măcrin: Între actorii de film şi de teatru există doar o diferenţă în modul de abordare a personajului. În teatru trebuie să-ţi asumi personajul o zi întreagă. Te gândeşti de dimineaţă la personajul respectiv, apoi te duci la teatru. Când să intri în scenă, apare cineva şi-ţi spune: „Păi, n-aţi luat geanta”. În momentul ăla ai ieşit din starea de concentrare în care erai. La film e altceva, concentrarea e mult mai uşor de păstrat. Sunetele alea care sunt pe delături nu le mai auzi. Momentele cele mai importante asemănătoare între teatru şi film sunt repetiţiile. În repetiţie poţi să creezi, să schimbi, acolo te poţi dărui total unui moment. Acolo e creaţia adevărată, spectacolul e un fleac. Ştii doar, e greu să scrii cartea, după aia e doar povestea tipărită. Cele mai frumoase părţi ale vieţii de actor sunt repetiţiile.

Marius Beşchea: Cum v-aţi înţeles cu Mircea Daneliuc?

Bujor Măcrin: Suntem prieteni. Pe Mircea Daneliuc îl ador pentru că, la el, ce-i în guşă e şi-n căpuşă. N-are nici mamă, nici tată, când e vorba de meserie. În acelaşi timp, este foarte uman şi foarte cald cu toţi actorii când se termină repetiţia. Filmele lui sunt filme de autor.

Marius Beşchea: Cât de dificilă vi se pare munca cu regizorii? Cât de complexă e munca asta?

Bujor Măcrin: Relaţia actor-regizor nu e complicată, dar e complexă.

Marius Beşchea: Câtă înţelegere trebuie să aibă regizorul pentru actor? Şi viceversa.

Bujor Măcrin: Şi la actori, şi la regizori, depinde de câtă carte ştiu fiecare dintre ei. Regizorul important se gândeşte ce are în program anul viitor, ştie care-i textul, cum trebuie să arate personajele, începe să vadă totul în capul lui. Apoi se duce într-un teatru şi-şi face socotelile. În capul regizorului există esenţa, cine trebuie să fie personajele, adică actorii. Actorii, în general, îşi cam joacă viaţa şi cunoştinţele. Din două discuţii minore, un regizor poate să-şi dea seama ce personaj i se potriveşte unui actor. După ce-ţi oferă personajul, regizorul trebuie să te lase în pace, să te stimuleze, să te certe, dar toate astea se fac cu prietenie.

Marius Beşchea: În general, prin „modestie” lumea înţelege un soi de tăcere în privinţa propriei persoane, totul e să nu te lauzi. Nu se ştie sau pur şi simplu se ignoră definiţia adevărată a modestiei – capacitatea de a recunoaşte că eşti perfectibil. Din perspectiva asta, cum vedeţi modestia?

Bujor Măcrin: Marii savanţi ai lumii lucrează în laboratoare, cu echipe, şi ajung, în sfârşit, la o idee genială, pentru care iau premiul Nobel. Cred că toţi se întreabă cum de ştiau atâtea şi totuşi mai descoperă încă atâtea lucruri noi. Câte or mai fi pe care nu le ştiu? Şi rămân uimiţi şi modeşti în faţa imensităţii cunoştinţelor pe care le simt în jurul lor şi pe care nu le au. Aşa e şi la actori.

Marius Beşchea: Ştiu că aţi lucrat mult cu câţiva dintre tinerii actori brăileni. Cum a fost tot efortul ăsta de a-i cizela?

Bujor Măcrin: Cu Cornel Cimpoae am lucrat cel mai mult. La început a acceptat tot ce-i ziceam şi chiar a început să mă imite, până când a zis „gata, ştiu”. După asta, n-a mai acceptat nimic din partea mea. Dar întotdeauna a recunoscut ce-am însemnat eu pentru el. Am lucrat mult şi cu Mihaela Trofimov, şi cu Zane Jarcu.

Marius Beşchea: Întotdeauna m-am întrebat ce-ar trebui să facă un actor care se respectă, când are de-a face cu un text prost scris. Am avut ocazia să aud un asemenea text în „Domnului profesor, cu dragoste”. Ce părere aveţi despre opţiunile unui actor pus în faţa unor replici scrise mizerabil?

Bujor Măcrin: În situaţia asta, actorul respectiv are nişte opţiuni – de ce punem piesa asta în scenă? – are nevoie teatrul de ea? – rezolvă anumite lucruri cu colectivul? – aduce un anumit public care poate să înveţe câte ceva? Toate elementele astea te pot determina să joci într-o piesă care este folositoare instituţiei teatrului, nu ţie personal. Dispare ruşinea de a spune un text prost.

Marius Beşchea: Cum mi-aţi descrie relaţia actor-public?

Bujor Măcrin: Eu joc pentru că vreau să-i spun ceva publicului. În sală e un spectator pe care-l simt că mă acceptă, care e pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Eu joc pentru acel spectator. Aşa joc eu teatru. Dacă sala e plină şi nu găsesc spectatori care să mă accepte, atunci consider că sunt la o repetiţie.

Marius Beşchea: Care e mecanismul inspiraţiei pentru un actor?

Bujor Măcrin: La actori, prima lectură e cea mai importantă. La un actor care ştie, care simte. Din două vorbe, ai simţit personajul. Prima lectură e cea mai bună repetiţie, inspiraţia de atunci nu mai vine niciodată. După aia, nu faci decât să te apropii de ceea ce ai simţit prima dată, mai apar renunţări… Restul repetiţiilor sunt prelucrări ale personajului.

Marius Beşchea: Trebuie să ne despărţim, timpul zboară. Îmi pare bine că am stat la taifas. Vă doresc o pensie cât mai lungă şi încă multe spectacole pe scena de la „Maria Filotti”.

Bujor Măcrin: Mulţumesc.

Comentarii

comentariu

About the Author

-