Published On: mie, Iul 11th, 2012

Intelectualii lui Băsescu

Share This
Tags

Trăim într-o ţară a extremelor, într-o societate în care nuanţele nu prea au valoare pentru simplul fapt că nu exprimă o opţiune clară, fermă, definitivă. Mai pe scurt, cine ştie ce e nuanţa nu ştie ce vrea. Cam aşa se judecă în România, adică radical şi sumar. Ba mai mult, cine are nuanţe în modul de a analiza lucrurile poate deveni oricând chiar şi obiect de dispreţ, fiindcă – nu-i aşa­? – vrea să se pună bine cu toţi, n-are verticalitate, are interese ascunse, etc., etc. Că aşa se judecă oamenii la nivel de gloată, nu e chiar o problemă naţională. Că tot în felul ăsta judecă şi oamenii cu carte, începe să devină o problemă. Dar că până şi intelectualii au renunţat la nuanţe şi nu mai au decât opţiuni radicale, ei bine, asta e una dintre cele mai mari probleme ale societăţii româneşti, după sărăcie şi lipsă de spirit civic.  Tocmai de aceea România n-avea şi n-are nevoie de Traian Băsescu, un om cu şmecherie multă în cap şi cu prea puţină înclinaţie (ca să nu zic zero) spre raţionamente nuanţate. Convingerile lui Băsescu sunt convingeri de paranoic, adică cele care-ţi dau sentimentul că eşti tot timpul un neînţeles, că eşti o victimă a celorlalţi, că tu şi numai tu ştii ce-i bine, ce-i drept, ce-i frumos. Traian Băsescu n-a făcut mare lucru ca să-şi apropie o parte a intelectualităţii române. Dincolo de interesele meschine ale sinecuriştilor, dincolo de stipendii şi alte forme de stimulare a apetitului pentru persoana lui Băsescu, intelectualii care l-au luat şi îl iau în serios pe suspendatul de la Cotroceni s-au ataşat de el sufleteşte pentru că s-au regăsit în personalitatea lui. În felul lui de a spune lucrurilor pe nume, în felul lui de a zgândări brutal subiecte delicate, în felul lui de a forţa nota cu riscul de a distruge totul în jur. Aşa gândeşte Băsescu, aşa gândesc şi intelectualii lui Băsescu. E pur şi simplu o ruşine naţională că minţi strălucite au ajuns să se comporte lamentabil susţinând o minte bolnavă, un scelerat fără prea multă carte, fără cultură politică, fără o brumă de vizionarism, dar cu foarte, foarte multă viclenie nativă şi cu o răutate pentru care nu s-a inventat încă o unitate de măsură. Cum de s-a ajuns aici?…

Exasperată de regimurile Iliescu-Năstase şi Constantinescu, sătulă până peste cap de tranziţia parcă fără sfârşit şi iritată peste poate de lipsa de perspectivă a unei societăţi profund bolnave, intelectualitatea română s-a aruncat în braţele salvatorului de serviciu, un politician cu reputaţie de luptător (ca să nu zic „bătăuş”), energic, hotărât, cu convingeri politice de dreapta şi, mai presus de toate, victimă a PSD-ului. Traian Băsescu era un viteaz cavaler şi prinţesei frigide i-a căzut cu tronc. Pe ascuns, prinţesa nutrea speranţa că o să scape de frigiditate ca să poată şi ea, în sfârşit, să se bucure de o viaţă normală. Să tresară, să se înfioare, să viseze frumos, să adore şi, mai ales, să nu mai râvnească. Aşa a ajuns să-şi dea poalele peste cap şi aproape că l-a implorat pe viteazul ei cavaler s-o violeze. Tare şi cu forţă. Şi Traian Băsescu a violat-o cu acordul ei, semnat olograf şi parafat… Aici s-a produs ruptura. Unei părţi din intelectualitate i-a plăcut brutala copulaţie şi, drept urmare, a făcut o adevărată pasiune pentru virilul ei seducător. Cealaltă parte a intelectualităţii s-a îngrozit de ferocitatea cavalerului şi s-a retras din torida aventură pe care i-o promisese acesta. Astfel, intelectualii lui Băsescu au rămas blocaţi la momentul revoluţiei portocalii, refuzând să se mai despartă de omul care izbutise, în sfârşit, să le provoace orgasme. Au făcut chiar mai mult de atât. Au început să se uite cu superioritate la cealaltă parte a intelectualităţii, cea care îşi recunoscuse eroarea de a se fi culcat cu un impostor şi un bădăran. Aşa au ajuns intelectualii lui Băsescu să se considere o castă intangibilă, elita fără drept de apel a intelighenţiei româneşti. Orbiţi de propria lor măreţie şi surzi la apelul raţiunii, băsiştii au înfruntat criticile antibăsiştilor cu argumentaţii dintre cele mai ridicole. Cum să nu te faci de râs când eşti întrebat ce părere ai despre cutare gest nepotrivit al lui Băsescu şi tu, ocolind evidenţa, răspunzi că Geoană ar fi făcut, probabil, un gest şi mai nepotrivit!! Cum să nu te faci de râs când, pus în faţa unui abuz cu ochi şi cu sprâncene al lui Traian Băsescu, n-ai altă replică mai bună decât să-i reaminteşti interlocutorului că şi Năstase făcea la fel ca Băsescu!! Deci, la orice critică se răspunde numai cu comparaţii, evitându-se sistematic răspunsul direct şi, implicit, recunoscându-se in extremis justeţea criticii. Şi atunci, ce să mai înţelegi din logica şchioapă a întortocheatelor minţi probăsiste?… Că tot ce vine rău de la Băsescu e scuzabil, că are o noimă, că merită să fie trecut cu vederea, că e doar o scăpare, că se întâmplă şi la case mai mari, că nu e chiar aşa, că e de înţeles, că …, că …, că … Această categorie de intelectuali l-a acuzat pe Ion Iliescu că nu se poate debarasa de mentalităţile comuniste şi că îi acoperă pe corupţi, l-a acuzat pe Emil Constantinescu că se visează lider regional şi că încremeneşte în proiect, iar pe Traian Băsescu îl acuză, în surdină şi cu cea mai mare deferenţă, de tot felul de fleacuri, ca şi cum nu s-ar vedea cu ochiul liber că idolul de la Cotroceni a distrus România. Atâta orbire autoimpusă miroase a fanatism şi a ipocrizie. Am început să mă îndoiesc serios de capacitatea intelectualilor lui Băsescu de a mai judeca normal lucrurile, dar nu mă îndoiesc deloc de uriaşa lor capacitate de a urî tot ce nu înseamnă Băsescu. Mă întreb deseori dacă aceşti oameni valoroşi ai României ne mai sunt de folos. Mă întreb dacă intelectualii lui Băsescu îşi dau seama cât rău îşi fac singuri susţinând cu o încăpăţânare absurdă un personaj odios şi mizerabil. Această piatră de moară va atârna pe veci de întreaga lor operă şi ei vor intra în istorie şi cu această ruşinoasă povară – ruşinea unei elite care şi-a ratat momentul de glorie. Nu pot să-i înţeleg pe intelectualii care iubesc duşmanii intelectualilor, pe inamicii naturali ai propriei lor specii. Traian Băsescu a fost dintotdeauna inamicul discret al intelectualităţii şi a ajuns să fie inamicul public numărul unu… În fine, ca să-l parafrazez pe Andrei Pleşu, dacă ar fi să aleg între intelectualii lui Traian Băsescu şi intelectualii lui Mihai Gâdea, i-aş alege, fără regret, pe cei ai lui Radu Tudor.

Marius Beşchea

Comentarii

comentariu

About the Author

-