Published On: vin, Iul 6th, 2012

Debăsificarea României

Share This
Tags

Mă bucur că în ţara mea se protestează în aer liber. Asta înseamnă că în România nu s-a instaurat niciun fel de dictatură. Poate doar cea a prostului-gust, dar pe asta o cultivăm cam de multişor, de aproape opt ani, de când ne-am pricopsit cu un preşedinte-manelist. Băsificarea statului român a fost cea mai gravă boală care ne-a lovit de la revoluţie încoace, un soi de cancer politico-social ale cărui metastaze au cuprins întregul aparat de stat şi întregul corp social vulnerabil. Ca să încerci să salvezi de la moarte un organism atât de dărâmat ca al României trebuie să-i aplici pacientului o terapie de şoc (nu de boc!!). Asta înseamnă să iei decizii pe muchie de bisturiu, cu ochii pe ceas şi pe calendar, să te aprovizionezi cu un munte de medicamente şi, mai ales, să nu umbli cu mănuşi chirurgicale. Mănuşile de tipul ăsta sunt necesare doar în democraţiile consolidate, cu tradiţie, acolo unde un strănut necontrolat poate zgudui la fel ca un cutremur. În România se pot folosi, din nefericire, doar mănuşi de box, a căror acurateţe lasă de dorit dacă e vorba să cânţi cu ele la pian. Note false, acorduri ratate, armonie suferindă, zgârieturi pe timpane – cam aşa sună democraţia pe la noi, mai ales când îi aplici terapia de şoc. Nu-i aşa că te doare, draga mea democraţie? Ai puţintică răbdare, trebuie să-ţi mai administrăm nişte citostatice autohtone, că alea de import sunt cam scumpe şi nici nu dau randament pe organisme atât de fragile ca al tău, draga mea democraţie românească. O să te debăsificăm şi-ai să vezi ce bine ai să te simţi. Bănuiesc că ai să arăţi atât de haios, încât până şi ambasadorul Gitenstein o să te admire pe furiş, discret, ca să nu-l jignească pe singurul lui prieten din România. Mă întrebi cum de-ai ajuns atât de bolnavă? Păi … să vedem.

Cam de când s-a reinventat pluripartidismul în România, adică de prin 1990, politizarea a început să capete proporţii la care nici PCR nu visase vreodată. De la mii de membri, partidele au trecut la zeci de mii şi apoi la sute de mii. În lumea civilizată aşa ceva nu există. În America, în Germania, în Franţa sau în Marea Britanie partidele politice îşi caută mai degrabă simpatizanţi decât militanţi cu carnet. Membrii de partid sunt puţini, foarte bine instruiţi şi nu sunt recompensaţi decât cu funcţii importante în administraţia centrală şi locală. Recompensa nu se acordă pentru că ai lipit afişe, ci pentru că meriţi ca partidul să-ţi pună în valoare calităţile deosebite cu care te-a înzestrat natura, şcoala şi propria ta ambiţie. Nu ştiu dacă, în ce măsură şi când partidele din România vor fi capabile să aplice acest model sănătos. La noi, politizarea pare să fie totală, de parcă profesionalismul s-ar fi încuibat doar în rândul membrilor de partid. În realitate, cei mai mulţi şi mai valoroşi profesionişti se ţin departe de politică, asta şi pentru că gloata din partide şi îngrădirile inerente înregimentării le-ar putea ştirbi demnitatea şi libertatea de acţiune. Rezultatul acestei situaţii anormale este promovarea nonvalorilor în sectorul public (administrativ şi economic), cu consecinţe foarte grave pentru viitorul ţării. Iată unul dintre motivele pentru care democraţia noastră e bolnavă, iată de ce încăierările doctrinare din anii ’90 au ajuns azi să degenereze în adevărate războaie politice.

Pe măsură ce s-au succedat la guvernare, partidele din România au populat administraţia centrală şi locală, societăţile comerciale cu capital de stat şi regiile autonome cu tot felul de personaje neavenite, de la miniştri la femei de serviciu, de la directori generali la portari, de la consilieri la secretare. Puţini au fost cei care au izbutit performanţe notabile în sistemul acesta de recompense politice. Dacă aş face un clasament al partidelor în funcţie de profesionalismul dovedit de membrii lor care au ocupat poziţii importante în stat, la nivel naţional sau local, pe primul loc ar sta PSD, cu o pepinieră ceva mai bogată în specialişti decât cea a PNL, care, oricum, ar ocupa un onorabil loc doi. Pe locurile trei şi patru s-ar clasa PDL şi PNŢCD, partide care au dus şi încă vor mai duce lipsă de cadre bine pregătite. În aceeaşi ordine de idei, băsificarea ţării a fost un act aproape criminal, cantitativ şi calitativ. Pe de o parte, PDL a fost partidul care a exagerat în privinţa politizării, întrecând de departe spiritul PSD-ist al anilor ’90. Era de ajuns să fii membru PDL ca să ţi se găsească un loc de muncă normal ori o dulce sinecură. Pe de altă parte, calităţile profesionale îndoielnice ale majorităţii membrilor PDL au coborât periculos de mult nivelul comportamentului politic sau economic din România. Băsescu şi numai Băsescu e de vină pentru această tragedie, căci el preferă să se înconjoare de femei, de tineri, de oameni şantajabili, în fine, de oricine îi pare lui că nu i-ar umbri personalitatea şi bruma de politică pe care pretinde că o stăpâneşte. Un paranoic care a împânzit ţara cu jalnici măscărici, cu dive dizgraţioase, cu sinecurişti de carieră, cu rebuturi intelectuale şi, mai ales, cu foarte mulţi mitocani şi mitomani. Fie şi numai pentru acest motiv, România trebuie să fie debăsificată. Containerele pentru deşeuri politice sunt în aşteptarea gunoaielor PDL-iste.

Marius Beşchea

Comentarii

comentariu

banner-INF

About the Author

-