Published On: lun, Iun 18th, 2012

Cerşetorul de respect

Share This
Tags

Există multe feluri de cerşetori. Cei mai mulţi sunt pe străzi şi, în marea lor majoritate, reprezintă ochiurile unei plase în care cad cu regularitate cei naivi şi milostivi. Mulţi români nu ştiu sau nu vor să ştie că cerşetoria a devenit o artă şi o meserie extrem de bănoasă nu atât pentru practicanţii ei direcţi, cât mai ales pentru crima organizată care îi controlează. Există şi tipuri subtile de cerşetori. De pildă, cei ce aşteaptă, cu infinită răbdare, ca linguşeala zilnică să-şi facă efectul şi, astfel, fără să aibă merite profesionale, să urce încă o treaptă pe scara nonvalorilor. Sunt şi cerşetori care pur şi simplu nu ştiu că cerşesc, căci ce altceva sunt cei ce, cu mâna întinsă constant spre ceea ce numim „providenţă”, joacă la 6 din 49 săptămână de săptămână, 12 luni pe an, ani de-a rândul ? Mai sunt şi cerşetorii de dragoste, oameni care vor să fie iubiţi cu tot dinadinsul, deşi ei nu ştiu ce este dragostea şi, tocmai de aceea, când o văd, nici n-o recunosc. Există şi o largă categorie  a cerşetorilor de atenţie, mici complexaţi care vor să fie băgaţi în seamă cu orice preţ, chiar dacă provoacă nu emulaţie, ci repulsie. Nebunia cerşitului e boală grea şi, din câte îmi dau eu seama, e şi cronică. Dar cea mai interesantă şi sofisticată formă de cerşetorie mi se pare că este cerşitul respectului. Mulţi oameni vor să devină persoane respectabile, din ce în ce mai respectabile. De aceea unii se apucă să colecţioneze diplome, titluri şi dregătorii pentru care plătesc nu cu efortul minţii pasionate, ci cu bani peşin ori cu alte instrumente de plată – influenţă, favoruri, umilinţă. Toţi ăştia intră în categoria şmecherilor care aproape că-ţi urlă în timpane „respectă-mă, bă, nu vezi cât sunt de tare ?!”. A impune respect nu este însă prea uşor. Recunoaşterea şi aprecierea publică le dobândeşti greu, extrem de greu uneori, respectul nu se naşte la comandă. Este ceea ce n-a înţeles până acum şi nici nu va pricepe vreodată Traian Băsescu. De opt ani încoace îl tot aud plângându-se că nu e tratat cu suficientă deferenţă. Lipsa de consideraţie pe care o acuză Băsescu nu este o meteahnă românească, după cum ar fi unii tentaţi să creadă. Pe Băsescu nu-l respectă aproape nimeni, nici în ţară, nici peste hotare. El însuşi a înţeles asta atunci când a constatat că o protocolară strângere de mână şi un zâmbet prefabricat nu sunt urmate de nimic altceva. Traian Băsescu nu respectă pe nimeni, dar cere imperios să fie respectat. Enervat de tonul criticilor ce i se-aduc, el a început să vorbească despre sine ca despre o instituţie. Îl aud din ce în ce mai des făcând apel la respectul pe care toţi îl datorează instituţiei prezidenţiale, fără să-şi dea seama că tocmai el a dezonorat-o cum nimeni altul n-a făcut-o. Obsesia pentru respect l-a făcut de nefrecventat chiar şi pentru foştii lui tovarăşi de luptă. La început n-a mai acceptat să i se spună pe nume nici măcar în împrejurări intime, sugerându-le apropiaţilor, prin interpuşi, să nu i se mai adreseze decât cu „domnule preşedinte”. Apelativul „Traiane” trebuia să dispară din vocabularul tuturor, căci familiarismele, în concepţia băsistă, echivalează cu lipsa de respect. Sunt curios ce pretenţii o să mai ridice Traian Băsescu după ce n-o să mai fie la Cotroceni. O să mai accepte vreodată să i se spună pe nume sau va sugera interlocutorilor să i se adreseze cu stereotipa formulă „domnule preşedinte” ?… Mă întreb ce-o fi simţit Vasile Blaga când Băsescu l-a trimis acasă, ca pe un şcolar prins fără uniformă, spunându-i că în faţa preşedintelui n-ai voie să apari îmbrăcat în blugi. Scena s-a petrecut în sediul PDL-Bucureşti, nu la Cotroceni, iar momentul nu era nici pe departe unul solemn, ci pur şi simplu o reuniune intimă a capilor partidului în ziua când preşedintele a câştigat al doilea mandat de şef al statului….

Traian Băsescu n-a convins pe nimeni să-i poarte respect şi asta îl ustură la ficaţi. Şi, pentru că n-a izbutit să inspire consideraţie, a căutat să inspire teamă, ca orice şmecheraş de mahala care se uită urât la toţi ca să-şi asigure un loc cât mai sus pe scara ierarhică a mârlanilor din cartier. Farsor şi bădăran până-n vârful unghiilor, Traian Băsescu insistă în a pretinde respect pentru instituţia pe care cu dezonoare o reprezintă. Pe zi ce trece, obsesia lui miroase tot mai tare a paranoia, iar pretenţia lui frizează ridicolul atâta vreme cât el este preşedinte. A învăţat să se ascundă în spatele unor exprimări impersonale, zicând „preşedintele a făcut”, „preşedintele a dres”, „preşedintele în sus”, „preşedintele în jos”. În felul ăsta încearcă să capteze respectul datorat funcţiei şi să-l transfere mai apoi propriei sale persoane. Manevra asta nu-i reuşeşte şi nici nu-i de mirare de ce. Traian Băsescu a compromis atât de profund instituţia preşedinţiei (ca şi pe a guvernului, a parlamentului sau a justiţiei), încât, indiferent cine îi va succeda la Cotroceni, viitorul Preşedinte al României va trebui să se comporte ca un monarh constituţional ca să refacă prestigiul instituţiei şefului de stat. România nu e o turmă de golani în căutarea unui golan-şef. Ţara asta n-o să se-aşeze niciodată în rândul statelor civilizate dacă în fruntea ei n-o să stea un domn exemplar, poate chiar un gentleman. Mulţi sunt de părere că aşa ceva nu ni se potriveşte. Dacă e adevărat, atunci vom rămâne la coada vacii mulţumindu-ne cu derbedei politici care se visează împăraţi. Ăştia au şi un nume special – cerşetorii de respect.

Marius Beşchea

Comentarii

comentariu

banner-INF

About the Author

-