Published On: mar, Mai 29th, 2012

O lectie pentru braileni la Teatrul „Maria Filotti”

Share This
Tags

Pe vremea cand Eugen Ionescu devenise deja Eugene Ionesco, mai precis in 1951, pe scena pariziana de la Theatre de Poche s-a consumat premiera piesei „Lectia”, regizata de Marcel Cuvelier. Textul fusese scris in 1950, dupa ce autorul daduse publicului o lectie de avangarda dramaturgica numita „Cantareata cheala” (sau „Englezeste fara profesor”, scrisa in 1943, piesa de origine a variantei frantuzesti „La cantatrice chauve”). La 20 februarie 1951, „Lectia” a dezamagit atat publicul, cat si o parte din critica pariziana a vremii. Scena era inca marcata de succesul rasunator al precedentei creatii ionesciene – „Cantareata cheala”. Cu timpul, cele doua piese aveau sa fie jucate impreuna, iar in 1963 coregraful danez Fleming Flindt a montat un spectacol de balet al carui libret avea ca sursa de inspiratie „Lectia” lui Ionesco. In cativa ani, esecul de inceput a ramas doar o amintire. „Lectia” este o drama comica, asa cum insusi autorul ei a categorisit-o. O drama in cel mai pur stil al curentului teatral creat de Eugene Ionesco – teatrul absurdului. Inchipuiti-va o camera in care trei personaje, aparent inocente, intra in coliziune, incetul cu incetul, ca bilele pe masa de biliard, imprumutandu-si reciproc emotiile si definindu-se, culmea absurdului, mai ales prin limbaj. O eleva ridicola, care freamata de nerabdare sa-si dea „doctoratul total” (o inventie ionesciana, desigur), solicita ajutorul unui profesor la fel de ridicol ca ea, mare admirator al „filologiei comparate a limbilor neospaniole” (o alta nastrusnicie a dramaturgului). Eleva pare sigura pe ea, raspunde prompt si corect la primele intrebari de aritmetica ale profesorului, dovedindu-i acestuia ca stie sa adune numerele intre ele. Dar sa le scada unele din altele , stie oare scolarita? Nu, nu stie nici cea mai simpla scadere, iar inmultirea a doua numere e corecta doar pentru ca fata a invatat pe de rost toate inmultirile posibile pe lume. Profund dezamagit de cunostintele precare ale elevei, profesorul incepe sa se enerveze si vrea sa treaca la partea filologica a lectiei, sub privirile acuzatoare ale servitoarei care incearca sa-l opreasca reamintindu-i ca „filologia duce taman la ce-i mai rau”. Aici intervine suspansul, caci spectatorul se intreaba, pe buna dreptate, de ce tocmai filologia ar fi sursa nenorocirilor. Raspunsul nu intarzie, cursul scurt de filologie comparata e o betie de vorbe si de notiuni absurde care se termina cu pronuntarea cuvantului „CUTIT”. Un cuvant care ucide, indiferent in ce limba neospaniola e rostit. Servitoarea, familiarizata deja cu lectiile bizare ale stapanului casei, incearca din nou sa-l opreasca pe profesor, refuzand sa-i dea un cutit din sertar. Batranul dascal, in culmea furiei, isi ia singur un cutit, il flutura demonstrativ pe sub ochii ingroziti ai elevei, o pune pe aceasta  sa repete obsesiv silabele cuvantului „CUTIT” (CU – TIT) si, intr-un final demonstrativ , o injunghie. Socul spectatorului nu se opreste insa aici, caci servitoarea, dojenindu-l pe profesor in urma oribilei crime , dezvaluie publicului din sala ca tocmai a asistat la a patruzecea crima in ziua aceea si ca asa este in fiecare zi. Batranul profesor e un asasin in serie, iar servitoarea – complicea lui cu simt critic. Amandoi trebuie sa ingroape cadavrul elevei si inca treizeci si noua de victime care au precedat-o. Oare cate vor mai urma ? Finalul piesei reia inceputul – o alta eleva bate la usa profesorului…

La Teatrul „Maria Filotti” am vazut o „lectie” in regia actorului Ciprian Nicolaiasa. Daca fantomele care ies din mobilierul profesorului ori pantomima care sugereaza minimalismul regizoral in privinta recuzitei sunt aspecte demne de lauda, nu acelasi lucru s-ar putea spune despre apetitul pentru aluzii sexuale pe care, si de data asta, il remarc in teatrul romanesc, ca de altfel de vreo douazeci de ani incoace pe orice scena din tara. De ce e imperios necesar sa hranim gustul public cu sex ?… E cumva „trendy” ? E cumva „cool” ? E cumva o dovada a marketingului de succes ? N-am fost niciodata un pudibond, dimpotriva, dar folosirea insistenta a unor carlige de vulgaritate care sa agate publicul (mai ales pe cel mai putin avizat !!) mi se pare a fi un procedeu care poate transforma arta regizorala intr-un cliseu la fel de neproductiv ca si limba de lemn. Eugene Ionesco nu face, in textul piesei, nici cea mai mica aluzie la sex si nu vad de ce contributia personala a oricarui regizor care pune in scena „Lectia” ar trebui sa vizeze actul sexual. In piesa ionesciana eleva e traumatizata prin limbaj, in viziunea lui Ciprian Nicolaiasa ea ajunge sa fie violata fizic de un profesor-satir. Mi se pare a fi o deraiere fara sens de la sensul absurd pe care voia autorul sa-l imprime propriei lui creatii. Tocmai de aceea cred ca actorii ar trebui sa se abtina sa joace si roluri de regizori in viata teatrala, asa cum nici regizorii n-ar trebui sa faca pe actorii (vezi descumpanitorul exemplu al lui Sergiu Nicolaescu). Ciprian Nicolaiasa nu m-a convins nici macar ca interpret al profesorului, mult mai reusita mi s-a parut interpretarea Florentinei Popa, care izbuteste sa fie o eleva ionesciana foarte credibila. Am si o nota de 10 pentru ilustratia muzicala a lui Cornel Cristei, foarte sugestiva si in ton cu spiritul piesei. Jos palaria si pentru costume!

Dincolo de micile neajunsuri remarcate, „Lectia” lui Eugene Ionesco merita sa fie si jucata, si aplaudata pe oricare dintre scenele Romaniei, indiferent de colectivul teatral care o prezinta publicului. Nu trebuie s-o vedeti neaparat la Bucuresti ori la Paris, puteti s-o savurati pe indelete chiar si la Braila.

Marius Beschea

Comentarii

comentariu

About the Author

-