Published On: lun, Aug 22nd, 2011

Vosganian Varujan : Ministrul muncii si al propagandei despre obligatia romanilor de a fi fericiti

Share This
Tags

Unii membri ai cabinetului, chiar in frunte cu primul ministru, sunt extrem de activi, mai ales in declaratii. Cum s-ar zice, intr-o vorba intoarsa a romanului: decat putin si bun, mai bine mult si prost. Si probabil ca aceasta vorba i s-ar potrivi cel mai bine, de o vreme incoace, ministrului muncii, devenit si un ministru sui-generis al propagandei.

Am doua precizari de facut la declaratiile sale din ultima vreme. Prima se refera la cei opt milioane de asistati, deveniti, cel putin vreo 40% dintre ei, un fel de infractori morali. Nu e prima oara cand PD vehiculeaza cifre pe care nu le explica. Nu poti emite o opinie pe date prezentate cu toptanul. Mai demult, presedintele Romaniei pomenea de vreo 11 milioane de asistati. Cine erau aceia, cum s-au imputinat la opt milioane si cine sunt acestia de acum, noi nu stim. Ce fel de ajutoare sociale care se dau, cine este autoritatea care decide si cine sunt persoanele indreptatite? Altminteri, cum sa ne facem o idee? Noi nu suntem pe vremea lui Goebbels ori a lui Beria, sa aflam ca fericirea e o datorie si ca noi suntem obligati sa fim fericiti in timpul guvernarii pediste, impotriva oricarei evidente. Iata, de pilda, indemnizatia pentru copii. Este sau nu ajutor social? Caci daca e socotita astfel, nu e corect sa transformi pe parintii mai instariti in asistati nelegitimi. Caci indemnizatia  e un drept al copilului si nu o sustinere financiara a parintilor. Iar daca patru milioane din cei opt milioane de asistati  sunt copii, atunci, fireste, lucrurile se pot privi intr-o alta perspectiva.

Nu ma numar printre cei care sa incurajeze aceasta practica. Pe vremea cand eram ministru am incercat cateva masuri corective. De fiecare data colegii domnului Boc si cei de la PSD m-au amenintat cu motiune de cenzura, daca ma ating de ajutoarele sociale, de tichetele-cadou etc.etc.  Istoria se razbuna. Dar, din pacate, povara razbunarii cade tot pe umerii romanilor.

A doua precizare este legata de definirea statutului de om bogat. Intr-o societate normala, intr-adevar, media este tot o expresie a normalitatii, adica a lui nici prea-prea, nici foarte-foarte. Ceea ce e peste medie e de bine, ceea ce e sub medie e de rau. Asta nu e valabil si pentru societati ratacite si buimacite cum e a noastra, contaminate de cultura saraciei si lipsite de educatie civica. Media nu are la noi relevanta axiologica. Daca ar fi asa, sa luam media notelor de la bacalaureat. Este o expresie a normalitatii? Suntem la coada Europei si a clasamentelor internationale la majoritatea indicatorilor. Putem lua media drept standard pentru orice altceva decat pentru starea ingrijoratoare in care ne aflam si care numai normalitate nu e?

In aceste conditii, sa iei tocmai media veniturilor drept standard pentru bunastare inseamna sa fii pe alta lume. Ba chiar, daca ne gandim, chiar ceva sub medie. In Romania, venitul mediu net pe salariat e cam de 1400 de lei. Iar pentru pensionari, cam 650 – 700 lei. Ce e peste, potrivit ministrului muncii e bogatie. Doua persoane care castiga, impreuna, 2 400 lei si au si un copil, se cheama ca pot fi socotiti bogati, potrivit standardelor romanesti. Cei care castiga venitul mediu sunt deja imbuibati. Am vazut un film care se numea, daca nu ma insel, “Hrana verde”, cu Charlton Heston si cu Edward K. Robinson, unde pericolul foametei era atat de mare – actiunea e proiectata in viitor – incat a avea posibilitatea sa mananci o capsuna era semn de mare bogatie. Nu ne putem, totuti, deforma gandirea pana intr-ata incat sa luam bunastare ceea ce nu e, doar pentru ca altii sunt mai saraci si doar pentru ca maine va fi si mai rau.

Aceasta socoteala cu 200 de euro, de unde incepe conditia de a fi bogat, e ridicola pentru o tara membra a Uniunii Europene. Poate ca in 1990, atunci cand o casa costa cateva mii de dolari, sa ai salariu de 200 de dolari insemna ceva. Atunci, la real, dolarul era cam 70 de lei, asadar 200 de dolari era o suma uriasa. Intre timp, insa, preturile au crescut, granitele s-au deschis, pietele s-au uniformizat. Odata cu intrarea in UE, nu a mai existat nici o posibilitate de protectie vamala, de subventionare pe produs, benzina e cam la acelati pret ca in vest, la fel si alimentele din marile magazine, la fel casele. Nu mai vorbesc de ideea de a calatori in Europa. E mai usor sa fii sarac in afara UE decat sa fii sarac inauntru. 200 de euro pe luna e o suma pe care, oricate paritati ale puterii de cumparare am invoca, nici una dintre tarile europene dezvlotate nu o considera demna de a fi invocata atunci cand te referi la conditia umana.

Sa luam aceasta anormalitate drept stare de normalitate, inseamna sa acceptam, linistiti, ca ne-am tampit cu totii.

Comentarii

comentariu

banner-INF

About the Author

-