Published On: mar, Iun 28th, 2011

Fuga copiilor de acasă, formă de protest sau strigăt de ajutor?

Share This
Tags

* este tema unei analize realizate de specialiştii IPJ Brăila * de la începutul anului şi până în prezent, circa 40 de copii au fugit de acasă

De la începutul anului şi până în prezent, circa 40 de minori şi adolescenţi au fugit de acasă şi au fost depistaţi şi reîncredinţaţi familiilor de către poliţiştii brăileni. Este motivul pentru care specialiştii Poliţiei Brăila au realizat o analiză a fenomenului, cu motive şi posibile soluţii, pentru a preveni astfel de cazuri.

Poliţiştii spun că fuga de acasă constituie, de cele mai multe ori, epilogul unui conflict cu familia, cu anturajul, sau chiar cu sinele. Ea poate reprezenta, pentru minorul care fuge de acasă, atât o reacţie de opoziţie faţă de mediul care nu-l satisface, cât şi o speranţă confuză de a găsi altundeva ceea ce îi este refuzat acasă.

„Fuga de acasă este ca orice altă acţiune şi, în vederea îndeplinirii scopului acesteia, este nevoie de abilitate, dorinţă şi oportunitate, iar copiii au atât abilitatea cât şi oportunitatea de a fugi de acasă în fiecare zi, astfel încât, singurul lucru de care mai este nevoie e dorinţa. Această dorinţă poate rezulta dintr-o varietate de motive: o situaţie stresantă care pune presiune pe copil, generată de incapacitatea acestuia de a comunica cu familia, de a suporta sarcinile casnice, regulile familiei, modul de viaţă al părinţilor săi, teama de consecinţele faptelor sale, lipsa dorinţei de a mai merge la şcoală sau o formă de luptă pentru putere.

Copiii sau adolescenţii care aleg să fugă de acasă doresc să evite confruntarea cu problemele şi dificultăţile pe care le întâmpină, această fugă fiind şi un mod de a câştiga putere şi independenţă, fără să înţeleagă faptul că ceea ce obţin este, în realitate, o falsă putere şi independenţă, dar şi o falsă soluţie la situaţiile şi problemele concrete, reale, cu care ei se confruntă, de cele mai multe ori, pentru prima dată în existenţa lor.

În aceste condiţii, este foarte important ca părinţii să comunice cu copilul, fără a-l acuza, deoarece, în acest mod, l-ar putea îndepărta şi mai mult şi i-ar putea alimenta dorinţa de a fugi de presiune. Este esenţial ca părinţii să manifeste empatie în relaţia cu copilul, dar şi fermitate, pentru a nu transmite mesajul greşit şi, mai ales, pentru a nu lăsa impresia că el (copilul) este cel care deţine controlul.

 

Părinţilor le revine rolul de a-i învăţa pe copii cum să soluţioneze problemele şi cum să identifice acei factori declanşatori care îi conduc spre adoptarea deciziilor riscante. De multe ori, adolescenţii se simt supuşi unui număr mult prea mare de cerinţe (cerinţe şcolare, sociale, ale familiei, ale anturajului) în comparaţie cu setul de abilităţi pe care aceştia îl deţin pentru a le face faţă. Astfel, minorul ajunge să experimenteze eşecul, anxietatea, frustrarea, îngrijorarea, descurajarea, nesiguranţa etc. În această etapă a vieţii, adolescentul are nevoie de încurajare şi de îndrumarea părinţilor, de experienţele prin care ei au trecut ca adolescenţi, dar pe care acum pot să le vadă prin ochiul adultului. Copilul sau adolescentul trebuie „înarmat” cu strategii care să-l ajute să adopte soluţii eficiente la problemele cu care se confruntă, eliminând instalarea consecinţelor nefaste, cum ar fi fuga de acasă, cu consecinţe asupra relaţiei cu părinţii, dar, mai ales, asupra propriei dezvoltări.

Fuga de acasă poate fi reacţie de apărare şi protest, determinată de factori de mediu precum dezorganizarea familială, alcoolismul şi conduitele agresive ale părinţilor, carenţele afective ale acestora (deseori îmbrăcând forma unei conduite de refugiu la rude, prieteni, cunoştinţe), ori o manifestare predelincventă, generată de lipsa supravegherii, dezinteres faţă de şcoală, influenţa unui anturaj nefast în care se propagă o inducţie negativă de participare la acte ilicite, sau din teribilism şi din solidaritate de grup.

Fuga de acasă mai poate fi permanentă care generează  un mod de viaţă fără domiciliu stabil şi fără mijloace materiale clare şi stabile de subzistenţă şi ar trebui interpretată ca un strigăt de ajutor venit din partea copilului/adolescentului, încă imatur din punct de vedere psihologic şi psihosocial, cu o personalitate în curs de formare şi cristalizare, care necesită sprijin şi îndrumare pentru a depăşi problemele şi dificultăţile, în vederea prevenirii repetării actului antisocial şi, mai ales, în scopul creării premiselor unei dezvoltări armonioase în plan psihoafectiv şi psihomoral, se arată într-un comunicat dat publicităţii.

Comentarii

comentariu

About the Author

-