Published On: lun, Noi 15th, 2010

Povestea trista a lui Bobita

Share This
Tags

Pe Bobita l-am cunoscut fix acum 3 seri, cand ma intorceam acasa. Initial l-am confundat cu cainele negru “al blocului”, adoptat de toata lumea, care isi face veacul linistit in statia de troleibuz, langa chioscul cu bilete. Cand s-a ridicat insa in picioare, am trait una dintre cele mai cutremuratoare experiente de pana acum: era un sac de oase acoperit de blanita neagra si lucioasa. Abia putea sa stea in patru labe, dar cu toate acestea dadea din coada, bucuros ca il baga cinea in seama. Probabil ca, de obicei, starnea atat mila, dar si repulsia trecatorilor, care il evitau.
Am alergat sa-i iau ceva de mancare de la non-stop, convinsa fiind ca o sa se napusteasca asupra ei. Dar nu. Nu s-a atins de absolut nimic. Atunci mi-am dat seama ca e ceva in neregula cu el, si nu e numai infometat si foarte slab. Si desi mai aveam alti catei, intre mine si Bobita a fost pur si simplu dragoste la prima vedere. Asa amarat si abia tinandu-se pe picioare, incerca sa se suie dupa mine in autobuz cand plecam la birou, iar seara se lipea de piciorul meu si inchidea ochii. Cred ca ajungi sa simti, fata de un animal, sentimente pe care uneori nici oamenii nu le transmit. A doua zi dimineata am aflat de la o vecina ca Bobita (care, culmea, dadea si mai tare din coada cand il strigam asa), are mandibula fracturata – un om fara suflet l-a lovit cu o bara de metal peste botic si l-a adus in halul asta. Nu mai mancase de ceva timp, nu mai putea sa manance si avea nevoie de operatie. Nu conta cat costa, m-am hotarat sa-l duc sa se faca bine. Am incercat sa fac rost de o masina si fix in ziua in care era stabilit sa mearga la veterinar, disparuse. Evident ca pe seara a aparut din nou, in acelasi loc, langa chioscul de bilete. Mi-am zis ca il duc maine dimineata, desi tot timpul aveam sentimentul ca trebuie sa fac ceva ACUM.
In dimineata asta l-am cautat din nou, era totul planificat. Masina, veterinar, Bobita care se face bine si pe care vroiam sa-l adopt, indiferent de sacrificii. Nu mai era in statie. M-am dus in parcul de vizavi, unde locatarii din bloc amenajasera cotete pentru cainii “casei”. Statea linistit in cotet, iar soarele de toamna se reflecta in blanita lui lucioasa. Lucioasa ca acum fix 3 seri, cand l-am cunoscut. Doar ca de data asta Bobita nu mai dadea din coada cand il strigam, nu mai incerca sa se lipeasca de piciorul meu si nici nu ma mai privea in modul acela care imi inmuia sufletul. A fost prea tarziu pentru el din pacate. Mi-am dat seama ca, uneori, cand poti sa ajuti, e bine sa o faci exact atunci cand trebuie, in ACEL MOMENT. Pentru ca uneori, poate fi prea tarziu. Si cred ca orice om simte cand este acest moment, asa cum si instinctul mi-a spus mie in acea seara ca TREBUIE sa fac ceva. Si mi-am mai dat seama ca o sa am intotdeauna o afinitate pentru cateii negri, cu blanita lucioasa, care se vor lipi de piciorul meu si vor incerca sa se suie dupa mine in autobuz. Asa ca Bobita.

Comentarii

comentariu

banner-INF

About the Author

-