Published On: vin, Sep 17th, 2010

Braileanul Vasile Datcu, prezent la “Forumul inteleptilor lumii”

Share This
Tags

* Datcu este singurul roman invitat sa participe la “World Philosofical Forum”, ce se desfasoara la Atena, in perioada 4-8 octombrie

Scriitorul Vasile Datcu, omul caruia liberalii braileni vor sa-i inchida gura si  caruia i-au cerut demisia din functia de consilier judetean, pentru delict de opinie, va participa, in perioada 4-8 octombrie, la Atena, la “World Philosofical Forum”, altfel spus, “Forumul inteleptilor lumii”. El este singurul roman care are publicata o lucrare pe site-ul acestei selecte reuniuni si care isi va prezenta eseul in fata celor 60 de participanti, alesi pe spranceana, din toata lumea. Datcu ne-a declarat ca, din cauza problemelor de zi cu zi, a  amanat cu zilele sa trimita un raspuns invitatiei primite de la presedintele comisiei care a selectat lucrarile intrate pe ordinea de zi a formului, iar cand s-a apropiat termenul limita, a decis sa intre in procesul de selectie cu eseul “Socrate, Isus si spiritul european”

:  “Exista o comisie al carui presedinte este un profesor de filosofie de la Moscova, care primea toate lucrarile din lume, le selecta si le repartiza pe sectiuni. Nu am avut prea mult timp, ca asta a fost anul, prost, treaba multa si am ajuns la etapa asta, de acum trei saptamani, in care am ramas descoperit fata de o solicitare la care nu am raspuns. Eu aveam un eseu, “Socrate, Isus si spiritul european”, tradus in engleza. Precizez ca limbile de comunicare la forum sunt rusa, greaca si engleza. In disperare de cauza, am luat textul, l-am transmis la Moscova si am avut surpriza ca, dupa doua saptamani, sa ma trezesc cu fax de acolo, ca totul este in regula, textul este publicat pe site-ul forumului, iar lucrarea intra in sectiunea nr 15, care are ca tema “Deism, clericalism si secularism”, ce echilibru trebuie sa se gasesca in mintea omului, pentru a stabiliza situatia, pentru o opri conflictele mondiale, pentru a tine omul intr-o relativa pace. Eu sunt prins in aceasta sectiune cu inca 5 persoane, cu un profesor universitar din India, un profesor de filosofie din Costa Rica, un american, un israelian si Vasile Datcu. Acum, sigur ca mi-a facut mare bucurie, ca acolo e Forumul inteleptilor lumii, nu sunt nici politicieni, nici mari oameni de afaceri. Acolo suntem prezenti 60 de “intelepti” din toata lumea, care pun problemele umanitatii, le formuleaza si incearca sa dea si raspunsuri la ele. Am fost invitat sa particip la forumul din Atena, unde sa-mi prezint lucrarea si am dat si raspunsul afirmativ; desi nu vorbesc engleza la perfectie, ci doar la nivel mediu, am zis ca risc, ma duc, citesc in limba engleza lucrarea mea. Asa ca, pentru 4 zile, cineva de la Braila va face parte din cei 60 de intelepti, ma rog, mai mult si mai putin intelepti, eu nici acum nu realizez ce inseamna acest lucru pentru mine. Din Romania sunt singurul participant la forum si ma bucura acest lucru, pentru ca acolo nu se merge nici pe pile, nici pe politica, nici pe nimic, doar pe valoarea ta, ca om”.

Pentru cei interesati, va prezentam si eseul lui Vasile Datcu, selectat de organizatorii Forumului inteleptilor lumii:

SOCRATE, ISUS SI SPIRITUL EUROPEAN

De o vreme, spiritualitatea Europei Occidentale este preocupată de o problemă importantă: două personaje, care au existat istoric la o distanţă de aproximativ 400 de ani – mare, la scara omului, dar măruntă la scara istoriei – cu existenţe şi destine asemănătoare: au trăit în cetăţi de mică întindere, dar influenţa exercitată de doctrinele lor a fost una covârşitoare: nu au scris nimic, toată învăţătura  fiindu-le preluată şi transmisă  de discipoli; amândoi au creat şcoli care au înfruntat cu succes secolele; au fost condamnaţi la moarte şi s-au săvârşit în numele unor adevăruri neacceptate de cetăţile lor; au ajuns mituri la puţină vreme după moartea lor; amândoi au primit îndemnul de a părăsi cetăţile ce-i condamnau, în scopul de a se salva şi a-şi continua opera în spaţii de cultură mai permisive, amândoi refuzând, în numele unei morale care se confunda cu însăşi raţiunea lor de a fi; au trăit în umilinţă, umiliţi şi batjocoriţi de cea mai mare parte a concetăţenilor lor, fără să renunţe cu nici un preţ la credinţa în adevărul ce le călăuzise întreaga viaţă; dar cea mai interesantă asemănare stă în aceea că amândoi îi influenţau pe cei care-i ascultau, într-o manieră iraţională, profund emoţională, prin sentimente ce le erau induse interlocutorilor, prin dragostea stimulată de aceştia şi nu prin argumente raţionale.

Şi cu toate aceste asemănări, unul a creat religie, pe când celălalt, nu ! De ce ? Aceasta ar fi întrebarea la care s-au încercat mai multe răspunsuri, toate nesatisfăcătoare, unele aparent lămuritoare, dar în nici un caz liniştitoare.

În încercarea de faţă noi nu ne propunem să rânduim răspunsurile după un criteriu prestabilit ori să mărim, cu încă unul, numărul blocurilor de granit ce alcătuiesc postamentul adevărului, ci vrem să vedem dacă întrebarea e îndreptăţită şi dacă nu cumva o alta ar avea ceva mai deplină îndreptăţire.

În perioada creştinismului timpuriu, când  Europa Occidentală se înfiora majoritar la suflul zeului Wotan, spiritul descoperea cu umilinţă şi uimire măreţia învăţăturii lui Isus, trăind, prin exponenţii ei cei mai devotaţi, în penitenţă şi rugăciune. Îşi căutau astfel pacea interioară, împăcarea cu sine şi uneori, chiar reuşeau. Dar la un moment dat, prin jurul anului 500 d.H., apare în istorie un personaj, un călugăr italian cu numele de Benedict de Nursia care, în ciuda tuturor eforturilor lui în direcţia unei vieţi de renunţări şi rugăciune, nu reuşeşte să-şi găsească liniştea interioară şi atunci inventează o nouă normă de conduită, total neobişnuită în raport cu credinţa din care se nutrea, concentrată în deviza „Rugăciune şi muncă”. Această adevărată schimbare de paradigmă, datorată neliniştilor unui călugăr, avea să aibă în timp consecinţe incalculabile pentru spiritualitatea  Europei Occidentale. Şi aceasta deoarece rugăciunea presupunea o atitudine contemplativă în faţa existenţei, în timp ce munca presupunea exact contrariul, respectiv o gândire orientată spre natură, dar în mod pozitiv, bazată pe raţionament, capabilă să asigure acţiunii umane eficienţă şi randament maxim.

Astfel, neastâmpărul acestui călugăr va scoate creştinismul din locul unde trebuia să-şi îndeplinească menirea şi-l va duce într-un loc unde urma să se intersecteze inevitabil cu individualismul socratic şi unde chiar nu îi era locul. Faptul, aparent mărunt, va duce peste secole la o foarte stranie revanşă a lui Socrate, astfel că secolele 19 şi 20 vor transforma vestul Europei  dintr-un spaţiu cultural cu o singură religie, într-un spaţiu cu două religii, una sacră, a lui Isus, pentru trebuinţele sufleteşti şi alta desacralizată, profană, a lui Socrate, pentru trebuinţele curente, ultima la fel de teribilă în determinări şi la fel de rigidă în precepte, ca şi cea dintâi. Această stare de lucruri nu putea duce spiritul european decât acolo unde l-a şi dus, într-o profundă criză, situaţie evidenţiată de toţi marii gânditori ai neliniştii timpurilor moderne – dar cauza nu stă câtuşi de puţin în închinarea deopotrivă la două divinităţi, din care doar una este identificată şi acceptată ca atare. Cauza, după părerea noastră, stă în faptul că, în mod cu totul surprinzător, în cuprinsul evoluţiei spirituale, Europa Occidentală a uitat unul din preceptele esenţiale ale lumii care a inventat gândirea, acela de măsură ( metron), pentru care vechii greci aveau un adevărat cult: măsura, acea categorie a dialecticii reprezentând intervalul în care schimbările cantitative ale unui lucru sau fenomen, nu duc la modificări ale calităţii lui.

Lipsa de măsură (hybris) a dus spiritul  european acolo unde se află el azi: într-o criză atât a dimensiunii sacre a fiinţei umane, cât şi a împăcării ei cu mediul în care evoluează. Când măsura e nesocotită, orice întreprindere omenească îşi pierde atributul de uman şi devine contrariul lui şi aceasta  indiferent de natura respectivei întreprinderi, fie ea sacră, fie profană.

Omul nu e măsura tuturor lucrurilor, cum  i-ar fi plăcut  lui Protagoras să fie, dar lucrurile făptuite de om dau măsura socotinţei sau nesocotinţei sale. Până la urmă, atât raţionalismul individualist al lui Socrate cât şi dragostea creştină a lui Isus, nu sunt decât instrumente de cunoaştere.

Lipsa de înţelepciune nu stă în uzul unui instrument în dauna celuilalt, sau a amândurora deodată, ci în abuzul lor. Spiritul european, combinând în creuzetul propriu atât învăţătura lui Socrate cât şi pe cea a lui Isus, nu îi respectă nici unuia semnificaţiile din spatele celor predicate de fiecare, la modul cel mai profund, înşelându-i şi pe unul şi pe celălalt. De aici şi starea de fapt. Aşadar, întrebarea firească ce ar fi trebuit pusă este următoarea: de ce spiritul Europei Occidentale nu a folosit aceste instrumente pentru căutarea adevărului, dar cu măsură!?

Să nu uităm, spiritul estului, în evoluţia lui de-a lungul veacurilor, a glisat de la măsura (metron) lumii antice, la oikonomia epocii bizantine, rămânând aşadar întotdeauna înscris în cadrul unei limitări impuse fiinţei de autorităţi spirituale şi temporale, acceptate ca incontestabile, aflate dincolo de ea.

Comentarii

comentariu

About the Author

-