Published On: mar, Apr 13th, 2010

IMAGINI IN PREMIERA: O fantoma bantuie Hotelul “Pescarus”

Share This
Tags

Un film de cateva zeci de secunde trimis de un cititor al siteului care pretinde ca a filmat o fantoma ne-a determinat sa ne deplasam urgent la fata locului: Hotelul “Pescarus”. Nu am gasit dovezi suplimentare care sa dea si mai multa greutate filmului trimis, pe care aveti posibilitatea sa-l vizionati in exclusivitate pe infobraila.ro, insa atmosfera si felul in care arata acum hotelul ofera conditii excelente pentru salasul unei fantome. Sau a mai multora, cine stie?!

Braila inceputului de secol 20 se putea lauda cu un hotel pe cat de fatos la exterior, pe atat de luxos pe dinauntru, pentru putinii vizitatori care-si puteau permite sa poposeasca in camerele lui luminoase, curate si mobilate cu mult bun gust. Fatada varuita in tonuri linistitoare de verde nu facea decat sa incante ochiul celor care treceau prin fata “Pescarusului”, situat pe ceea ce a fost, candva, Strada Regala, cea mai importanta artera comerciala a orasului.

O suta de ani mai tarziu, fatos nu mai este decat pavajul din fata cladirii. Dar nici acesta nu e ceea ce pare, pentru ca dalele de granit se misca, in mod straniu, sub pasii celor care mai au curajul sa treaca pe sub ce-a mai ramas din balconul “Pescarusului”, ca doar Primaria numai de un an si-o litra a refacut strada. Se putea sa reziste o lucrare in Braila? Chiar si asa, strada a beneficiat de lucrari. Hotelul, nu prea. Verdele linistitor s-a transformat intr-un maro grotesc, care se mai si cojeste la orice atingere. Balconul baroc se mai tine doar in cateva caramizi. Tencuiala, aici e, aici nu e, iar usile din lemn masiv au putrezit de mult. Candva, curiosii erau tinuti departe de ele cu un lacat. Lacatul a ramas, dar belciugul a iesit din putregai.

Pasim in holul de la intrare. Scartaitul usii prinse in balamale ruginite, duhoarea de mucegai si pardoseala innegrita aduc aminte, mai degraba, de o casa bantuita, decat de o destinatie a elitei vremurilor apuse. Receptia, minune! Mai are geamuri, chiar daca sunt acoperite cu un strat substantial de jeg. In dreapta holului, o oglinda sparta iti taie imaginea in doua, poate din razbunare ca n-a mai privit-o nimeni de ani buni. Cati ani? Aflam si noi, doua randuri de scari subrede mai sus. Asta, dupa ce indepartam o bucata mare de lemn care le acoperea. Prima camera este cea mai luxoasa. Are si o masina de spalat, amplasata in mijloc. Daca ar functiona, ar fi foarte buna. Asa, n-are nici capac, dar nu-i nimic. N-am invadat intimitatea nimanui. In loc de covor, dusumeaua zdrentuita din scanduri devenite aschii zace acoperita de chitantiere vechi, datate 1994. Atunci, doua nopti de cazare, cu tot cu frizerie si coafura, costau echivalentul a doi dolari, adica 2000 de lei, semn ca “Pescarusul” deja ajunsese o spelunca. Probabil, igrasia care varuieste peretii ca de cavou isi facuse, deja, simtita prezenta. Mirosul fetid si scartaitul podelei ne-au manat inapoi, pe hol. In stanga, groapa. In dreapta, alta groapa. Ceea ce a fost, candva, parchet, a ajuns sa semene cu o aratura diforma, infertila, de rumegus lipit cu zoaie. In fata, mai este un rand de scari. Prin fereastra mare, patrunde singura lumina care te ajuta sa nu-ti rupi picioarele printre gunoaie si bucati de tencuiala. Petele de pe geamurile care, in mod curios, inca nu au fost sparte de nimeni, lasa umbre fantomatice pe zidurile ingalbenite. Scara este plina de crapaturi, asa ca oricine ar vrea sa ajunga la al doilea etaj s-ar putea trezi la Reanimare.

Coborand inapoi, spre iesire, putem vedea zone de perete dreptunghiulare, o idee mai curate. Acolo au fost tablouri, probabil. Acum, nici mobila nu mai e, decat daca mormanul de scanduri din camera cu masina de spalat n-o fi vreun sifonier iesit la pensie. Abia acum observam, jos, la baza scarilor, ca hotelul are si televizor. Unul cu lampi, marca Opera, de genul celor pe care parintii nostri isi dadeau leafa pe-un an ca sa vada si ei Telejurnicu’. Ne-ndreptam, oarecum grabiti, spre iesire. Cu o ultima privire aruncata oglinzii sparte, parca ne cerem scuze ca am deranjat cladirea muribunda. Ne bucuram ca nu a cazut, cu noi cu tot. La urmatoarea furtuna sau la urmatorul cutremur, speram sa nu fie nimeni acolo. N-ar avea nici o sansa, la fel cum nici “Pescarusul” n-a primit vreo sansa din partea lungului sir de edili care s-au perindat prin oras.

Nici Lungu, nici Cibu si nici Simionescu nu si-au lasat amprenta peste, poate, cea mai frumoasa cladire de pe Republicii. A facut-o timpul, cu varf si indesat, in locul lor. Sa nu fim rai, poate exista proprietari din cauza carora autoritatile nu pot sa faca vreo miscare. Dar exista si amenzi pentru proprietarii care-si lasa casele de izbeliste, mai ales asemenea case, care, daca n-ar fi pete de noroi, ar fi raze de soare pe fata orasului. Oricum, e prea tarziu pentru hotelul care nu mai gazduieste decat semiintuneric. Nu putem decat sa ne mai bucuram de ruinele lui, cat or mai sta in picioare, si de fotografiile vechi, caci cele noi arata o fata mult mai sumbra a mandriei orasului de odinioara.

Comentarii

comentariu

About the Author

-